Ca părinte, în general, îți dorești tot ceea ce este mai bun pentru copilul tău și îți faci, în mintea ta, planuri pentru viitorul lui. În momentul în care acesta este diagnosticat cu o dizabilitate sau când în urma unui accident intervine o dizabilitate, ca părinte iubitor suferim o mare pierdere afectivă și simțim că parcă tot ceea ce am visat pentru copilul nostru se năruie în jurul nostru. Conform teoriei pierderii, parcurgem mai multor faze: șoc, neîncredere, derutare, negare, încercarea de a regăsi persoana pierdută, mânie, vină urmată de disperare, deprimare, închiderea în sine, după care urmează faza de  acceptare a situației când are loc reconstruirea noastră interioară. Este foarte greu să ajungi la ultima fază, cea de acceptare și reconstruire a ta, să poți să vezi partea pozitivă din dizabilitate și să o transformi în abilitate. Cei mai mulți părinți rămân în faza de negare a situației și nu conștientizează că, pe termen lung, aceasta va afecta adaptarea și acceptarea copilului în familie și comunitate.

Există studii care arată că un copil cu dizabilitate introdus într-o clasă cu copii neuro-tipici este acceptat de aceștia după câteva luni, iar după un an de zile de coabitare, copiii devin prieten cu el și încep să-l ajute și să-l încurajeze atunci când este ascultat în clasă. Copiii sunt mult mai umani și mai sinceri decât adulții și nu își pun întrebări de genul, de ce prietenul meu se comportă așa? Nu există copil care să nu-și dorească să se joace. Atunci când copilul cu dizabilitate devine parte din colectivul clasei, acesta începe să se deschidă și să coopereze cu clasa. Copilul cu dizabilitate când este ascultat pentru a primi o notă, colegii lui fac liniște și profesorul, cu răbdare, îl ajută cu metode adaptate astfel încât acesta să poată răspunde corespunzător, iar la final primește aplauze și/ sau laude din partea tuturor astfel încât să-i crească încrederea în sine.

Dar care este „strategia” aplicată în cazul prezentat mai sus? De ce, de cele mai multe ori, copii cu dizabilități nu se pot integra într-o clasă din școala de masă. Este foarte important ca toți părinții să accepte copilul cu dizabilitate. La început, marea majoritate a părinților când află că în clasă există un copil cu dizabilitate, încearcă să păstreze o anumită distanță față de acesta și să-și pună întrebări, ca de exemplu: de ce copilul meu trebuie să stea cu un astfel de copil sau că acesta va deranja clasa. Știm că aceste reacții pot dura câteva luni până când copilul lor devine prieten cu copilul cu dizabilitate. Dar ca prietenia să se producă, învățătorul trebuie să știe cum să explice acest caz, să reușească să empatizeze cu el și bineînțeles să-l accepte în clasă. Nu este vina copilului că are o dizabilitate, toți putem fi în locul său, iar copilul nu dorește mila noastră, dorește doar să fie acceptat și iubit exact așa cum sunt cei din jurul său. Dacă noi, părinți și educatori, nu acceptăm dizabilitatea sa și nu căutăm cel puțin o calitate superioară pe care o are acest copil și pe care o putem evidenția, cazul este pierdut. Un copil cu dizabilitate nu are nevoie să i se amintească ceea ce nu poate să facă, ci ceea ce poate să realizeze cu cât mai puțin efort din partea noastră.

Prin urmare, responsabilitatea principală a profesorului/ învățătorului/ dirigintelui este să găsească căi de comunicare cu familia copiilor implicați în procesul de învățare și cu comunitatea din care aceștia provin. În momentul în care reușim să implicăm familia ca partener activ în procesul de învățare, creștem potențialul de învățare și de integrare a copilului cu dizabilități. Cadrul didactic poate încerca una sau mai multe metode prin care să se poată apropia de familiile copiilor cu care lucrează la clasă, după cum urmează:
  • stabilirea unor întâlniri cu familiile și grupuri de persoane din comunitate în cadrul cărora profesorul se prezintă și discută despre obiectivele și planurile pe care le are cu clasa sa și subliniază importanța existenței unei diversități de elevi la clasă deoarece toți copiii au dreptul la educație. Arată căile prin care putem ajuta copii cu dizabilități să se integreze la școală și modul în care membrii din familii și comunitate se pot implica în integrarea lor;
  • o dată sau de două ori pe an se stabilesc întâlniri informale în cadrul cărora se discută cu părinții cum să-și ajute copiii în procesul de învățare. Le sunt arătate exemple din lucrările copiilor și le sunt explicate cum să recompenseze talentul și rezultatele pozitive ale copiilor lor în vederea depășirii obstacolelor din procesul de învățare;
  • trimiterea acasă a unui feedback despre temele verificate și cererea unui răspuns din partea părintelui despre informațiile primite;
  • vizitarea regulată a familiilor de către profesor astfel încât să se cunoască mediul din care provine copilul;
  • copiii și familiile acestora trebuie să cunoască informații despre dizabilitățile copiilor de la clasă și să fie învățați cum să interacționeze cu aceștia.
Din metodele descrie mai sus, am observat că în România, chiar dacă se cunosc nu sunt aplicate și sunt ignorate de foarte mulți profesori. Unei familii care nu a avut și nu a întâlnit o persoană apropiată cu dizabilități îi este greu să înțeleagă dizabilitatea chiar dacă acceptă persoana cu dizabilitate în preajma sa.

Din experiența mea, când am cunoscut prima dată o persoană apropiată cu dizabilitate, m-am informat despre dizabilitatea sa și mi-a fost frică să interacționez cu aceasta. Frica mi-a dispărut în timp, după ce am început să o cunosc și să interacționez regulat cu ea. Deși am întâlnit mereu persoane cu dizabilități, până nu am interacționat personal cu ele și nu am ajuns să intru în lumea lor, pot spune că nu le-am cunoscut. În momentul în care ajungi să cunoști și să accepți cu adevărat persoana cu dizabilități, pot spune că viața ta se va schimba total. În cazul meu, transformarea s-a produs și se produce zilnic. Am învățat de la aceste persoane să mă bucur zilnic de viață, să îmi trăiesc fiecare zi ca și când ar fi ultima. Când îmi este greu, mă gândesc la persoana cu dizabilități care m-a transformat în ceea ce sunt astăzi și simt cum problemele mele își găsesc o rezolvare.

Consider că cel mai important este să acceptăm și să înțelegem persoana cu dizabilitate. Doar atunci vom putea găsi cele mai bune metode de predare (aplicarea teoriei inteligenților multiple), tehnologii asistive, terapii potrivite pentru recuperarea sa și nu în ultimul rând integrarea sa în societate. Trebuie să înțelegem că o persoană cu dizabilitate nu își dorește mila noastră ci vrea să fie utilă societății. În schimb noi, prin comportamentul nostru (oferim prea multă sau prea puțină dragoste) și neîncrederea în ea, de cele mai multe ori o transformăm într-o persoană asistată, dependentă de noi și fără autonomie personală. Noi, societatea, suntem responsabili să o ajutăm să devină autonomă prin toate căile de intervenție. Trebuie să învățăm și să avem încredere în ea, să-i dăm șansa să se dezvolte frumos. Dar ca să putem reuși, noi trebuie să o acceptăm și să ne adaptăm/ transformăm după dizabilitatea ei și să nu uităm ca și ea e ca noi, egală în drepturi și minunată.